Nisipurile de Aur – o Mamaie a Bulgariei

Recomandare pro sau contra, ia fiecare ce vrea din titlul ăsta.

Noi clar nu mai călcăm acolo, cu sau fără all inclusive. Pentru cei care vor fi, totuși, tentați să încerce (dacă n-au făcut-o deja și vor chiar să revină!), las și câteva indicii suplimentare. Mă gândesc c-or mai fi și alții ca noi, în urma trendului. Firește c-am auzit de mult de Nisipurile de Aur, dar nah… nu ne-am înghesuit să bifăm. Nici la Therme n-am fost, deși am locuit câțiva ani buni în proximitate.

Revenind. Primul semn prost, dar foarte prost, a fost cu parcarea. Un criteriu care mă încântă e o destinație în care putem merge cu mașina; asta ca să pot căra, ca nehalita, orice am eu chef, să pot pleca într-o fereastră de câteva ore (nu minute) dintr-o parte-n alta, să pot opri oriunde am chef etc. Dar să ajung la hotel, să mă tragă pe dreapta în stradă, cu avariile pornite, să mă pună să dau repede jos bagajele ca să mutăm repede-repede mașina într-o parcare-nu-se-știe-care, mno… e o cădere abruptă din norișorul meu de confort. Și dac-ar fi doar atât, aș înghiți în sec, dar nu asta m-a zgâriat cel mai tare. Pe moment n-am realizat, dar apoi, tot urcând scara pe deasupra intrării în hotel, am observat… Băieții au, chiar în dreptul străzii unde te pun să tragi pe dreapta, un peron acoperit cu două fire de circulație – care, ghici ce?!? A fost gândit fix pentru asta: să oprești mașina acolo, în fața hotelului, fără să încurci circulația din stradă. La plecare am adus eu mașina din parcarea-de-la-mama-naibii și nu m-am putut abține să nu-l întreb pe băiețașul care ocupa cu un scaun un loc de parcare în dreptul intrării spre peron: Baby, dar tu știi la ce folosește spațiul ăla acoperit, din fața intrării în hotel? Zice: Da, acolo oprește șefu’! Într-adevăr, era lăbărțat acolo un SUV Audi argintiu, ca de boss. Mno, ce să zic mi-a luat piuitul (omul avea dreptatea lui), dar baba din mine tot i-a mai zis: Yes, baby, te cred, da’ să știi că bossu’ tău habar n-are cum se folosește clădirea și se cam kk în capul clienților. Locul ăla e gândit tocmai ca să nu ne țineți cu avariile în stradă! OK… până și pe-asta am putea s-o punem pe seama unei carențe de educație, n-o fi vina lor. Dar mai e. Nenea care ne trage pe dreapta la sosire și ne zice să ne mișcăm repede (!), ne indică mai mult prin semne și câteva parcări din zonă. Parcări multicele, locuri de parcare – yok. Totul plin. De bine ce-am ajuns, unul căuta parcări prin stațiune, celălalt păzea bagaje și copii la recepție (Franz, dacă vii singur cu un copil mic, sau poate doi, ce naiba faci? Lași copiii să păzească bagajele?). Întreb la recepție, poate totuși au vreo recomandare mai elegantă… ne roagă frumos să vorbim cu “colegii” de-afară – adică cei care ne-au tras pe dreapta. Să ne înțelegem, “colegii” de-afară erau bișnițari ca ai noștri, nu aveau vreo uniformă de hotel, de primărie, sau vreo firmă, ceva… După ce primesc a treia oară același răspuns (se cam făceau că nu pricep), le spun tăios că stimații “colegi” n-au fost prea amabili și că am dori o recomandare de la ei, din partea hotelului. N-au știut decât să se ducă tot la “colegi”, să-i întrebe pe limba lor unde am putea parca. Nu mai spun cât de greu am obținut o localizare pe Google Maps, tot insistau să-mi povestească prin semne un loc pe care nu-l cunoșteam. După vreo oră de învârtit în jurul hotelului, unul dintre recepționeri ne-a direcționat spre o parcare de vis… urât. Ceea ce părea un teren viran (dar era, de fapt, piațeta sufocată a unor clădiri publice, între care și o depășită poștă – clădiri pe care efectiv nu le mai vedeai) era ocupat cu mașini pe două sau trei rânduri de jur împrejur, cum aveai noroc: pe rândul unu, doi, sau trei. Dacă stăteai un pic mai mult, ca noi, te așezau frumos în spate – că doar n-ai nevoie să mai ieși până pleci, așa-i? Uite-așa, n-a văzut nici Varna… am preferat să renunț, decât să mă mai otrăvesc cu parcările lor. Era oricum totul plătit în avans, cash, fără bon fiscal… Da, ăsta a fost aranjamentul recomandat cu insistență de personalul de la hotel. După chipul și asemănarea boss-ului. Mno, atât s-a putut, ne-am zis; bieții de ei, n-au altfel de parcări, sunt încă în stadiul ăla în care eram și noi acum doar câțiva ani în București… fie, treacă de la noi!

Apoi a fost înghesuiala, pe care n-o putem pune decât în contul proiectanților. Hotel la mare, deci cu ocupare intensivă pe timp de vară, cu peste două sute de camere, are în mod evident un restaurant subdimensionat, atât la interior, cât și la exterior. Indiferent la ce oră mergeai în intervalele de mic-dejun, prânz sau cină, abia prindeai loc la o masă în interior și niciodată pe terasă – erau două terase mici, ca de cartier, cu câte (poate) zece, hai 15 mese fiecare. Ventilație în interior? Saună, Franz! dar asta măcar era inclusă în prețul de all inclusive plus (!?), spre deosebire de aia care costa extra. Ah, iar toaletele din zona de recepție-restaurant erau probabil rezervate tot pentru boss, întrucât e greu de crezut că proiectanților și verificatorilor le puteau scăpa tocmai budele; bref, singurele bude disponibile din zona publică erau la piscină, în exterior – și zău c-aminteau de budele de la ștrand din anii ’90, da’ cu hârtie; nu lipseau nici tănticile de pe banca de-afară, atât că nu-ți cereau bani la intrare. Așteptau și ele la umbră, lângă o stivă de șezlonguri de plastic rupte și prăfuite, să vină următoarea tură de dat cu mopu’.

Al doilea semn prost, tot în prima zi, au fost la pachet show-ul, muzica și mise-en-scène-ul de seară. În fața balconului-terasă (nesimțit, e drept…) al camerei noastre era, un etaj mai jos, terasa de lângă piscină (se numea așa doar pentru că se vedea piscina de-acolo; altminteri, funcțional vorbind, era terasa de lângă păcănele; or, nu puteau să-i spună chiar Terasa Păcănele…). După sauna de la cină am mers să ne răcorim acolo, fiind singura terasă liberă la ora mesei. În scurt timp s-a umplut și-acolo; urma spectacolul, doar că noi nu știam – eram încă neinițiați. A început OK-ish, cu un număr oarecum simpatic pentru copii (deși n-ar trebui să gustăm toți, avem-n-avem, show-uri de copii… zic), apoi continua promițător cu diverse șlagăre din culturile învecinate, după o piramidă care reflecta naționalitățile clientelei. Cei mai mulți fiind români (Ups!, am uitat să precizez… acesta a fost, de fapt, al doilea semn foarte-și mai prost, deși nu cred că e o surpriză pentru nimeni), erau cam de toate – de la lăutărească, Pupăza din tei (zău c-a ajuns să-mi placă!) și nelipsitele… știți voi, alea care se-ascultă cu Coldplay (mi-e și jenă să le mai zic pe nume, simt c-aș comite un act de rasism). Totul, într-o splendoare de decor cu balcoane înșirate pe vreo 10 etaje, la care se-aprindea la unison lumina într-o apăsare de buton, pe la 9 seara și se stingea, așișderea, pe la 11. Așadar, dac-ai fi vrut să te retragi în briza și intimitatea propriului balcon cu vedere la mare, alegeai să fii parte din decor… și ne-am bucurat de privilegiul de-a ne situa în prima linie :))) Mno, aia e. De-acolo, din lojă, am putut admira în prima seară (fiind deja captivi și fără un plan be) probe de dans și (diverse, nu știu ce, c-am stat mai mult în cameră), răsplătite cu – țineți-vă bine – bere și hârtie de budă! No sh*t! Am văzut cu coada ochiului și un sutien învârtit, în timp ce mai făceam o dat’ stânga-mprejur spre cameră. Dac-ar fi fost doar până la 11, hai, dar programul de fun continua și după ce se stingeau complet luminile (nu doar la balcoanele-decor, dar și pe terasă); lumea continua relaxată programul muzical de pe propriile telefoane. Mai venea și câte-o gașcă de flăcăi veseli pe la 4 noaptea să bea o bere la o bârfă… Știți, n-am nimic cu oamenii care vor să se simtă bine în vacanță. Tot la proiectanți și verificatori mă întorc, pentru că proximitatea aia jenantă dintre balcoanele camerelor și terasă deranjează la orice oră, nu doar seara, sub lumina proiectoarelor pe care nu le poți controla, sau noaptea, în sunete de zaruri, table și hăhăieli… Dar hei, în bulele unora chestia asta e probabil foarte sexi. Dimineața aveam parte de un peisaj contrastant și sugestiv, când personalul strângea stive de pahare și gunoaie aruncate și reașezau scaunele la mese. Era bine doar de la prânz încolo, spre seară, când terasa era aranjată și… goală. Vorba aia românească (în sensul că se potrivește frecvent pe meleagurile noastre) se aplică și acolo: “Ce țară frumoasă, păcat că e locuită!” Și nu doar pentru că-s mulți turiști români – nici bulgarii nu-s mai buni.

Am respirat adââânc și ne-am propus să ne simțim bine, în ciuda contextului nefavorabil (nouă). Nu de alta, dar eram prizonieri locului, cu mașina blocată, pentru următoarele patru zile pline, și mai și plătiserăm distracția. În seara următoare ne-am planficat o plimbare la ora show-ului; copiii au rămas la TV. (Apropo de TV, meniul era în bulgărește și după o raită scurtă căutând vreo engleză, sau ceva recognoscibil, am renunțat; noroc cu laptoul meu și hotspotu’ de pe telefon, că wifi-ul hotelului era complet nefuncțional pe toate rețelele). Am dat o tură prin juma’ de stațiune – ar fi mers și cealaltă jumătate, dacă nu ne-am fi lămurit că realmente nu e nimic de văzut. Doar hoteluri, parcări improvizate, muuulte tarabe cu marfă chinezească care căptușeau toate străzile și aleile și câteva magazine. ATÂT. O stațiune apărută în mod evident pentru valorificarea plajei foarte frumoase și dezvoltată haotic doar pe criterii de exploatare comercială. Singura chestie care merită semnalată este o parcare foarte elegantă, cu barieră, același tarif ca la negru și aparate de plată cu cardul, în capătul sudic al stațiunii. Era aproape goală, deși distanța de la hotelul nostru era echivalentă cu cea până la parcarea improvizată de bișnițari în piațeta Poștei. Bieții de ei, recepționerii și “colegii” lor, cu tot cu boss-ul lor, pesemne că nici nu știau de ea. Bișnița de Balcani la ea acasă, vizitați Mamaia Bulgariei!

După ce-am epuizat și varianta plimbării de seară, am ajuns la programul tipic de iarnă – seară de film, cu ușile de la balcon închise (să aplatizăm show-ul), aerul condiționat pornit și wifi-ul din hotspot.

Deși hotelul se numea ceva cu Beach, serviciile all inclusive plus nu includeau și ceva locuri pe plajă, care era a altor bișnițari cu care probabil boss-ul nu e în relații prea bune. Plaja era, într-adevăr, frumoasă, iar apa – cel puțin aparent – era curată. Dar era plin de lume și puteai să uiți în orice clipă că te afli într-o țară străină. Că erai în Vamă, la Mamaia, în Eforie sau la Nisipurile de Aur – tot aia vedeai și auzeai. Om lângă om în apă, umbrelă lângă umbrelă pe plajă și română lângă română în ureche.

Mâncarea… stai, interesează pe cineva mâncarea? Nfine, mâncarea a fost de la decentă spre bună. În principiu acoperă toată plaja de nevoi culinare. Cu băuturile se zgârcesc destul de grav, dar cum noi n-avem standarde prea înalte am trecut ușor peste și-am mai compensat de la supermarket. Absolut grețos, în schimb, peisajul meselor lăsate cu farfurii umplute mâncare, probabil ultima șarjă care n-a mai încăput nici în stomace, nici în pachetele pregătite pentru plajă. O risipă de-aia… all inclusive. Iar asta clar nu mai e în contul hotelului, ci doar al clienților – majoritatea ro… da, am spus deja!

Ză iend!

P.S. 1 Vom reveni în Varna, cu o cazare prin centru și o umbreluță pe plaja publică. Drumul e mai scurt decât până la Sibiu – pân’ s-o face autostrada -, iar orașul mă aștept să merite vizitat măcar o dată.

P.S. 2 Iertați slaba documentare foto, am fost atât de dezumflată de peisaj încât nici telefonul nu mi-a venit să-l folosesc; pe Sony mi l-am cărat aproape degeaba, că pe plajă n-am avut curaj să-l iau (oricât de mic și discret e), iar în singura seară în care am umblat pe străzi nu m-a inspirat chiar nimic. Noroc cu veselia copiilor în ochi, muzica din Downloads în căști și cărțile de psihoterapie în minte 🙂