Am învățat să alerg

La propriu. Să “alerg” la figurat am învățat de mult, iar acum sunt în etapa în care am învățat: 1. să frânez și 2. modul langsam deliberat și asumat. Nu am de gând să mai schimb vreodată viteza, altfel decât ocazional și punctual, după ce voi fi cântărit bine dacă merită. În general, NU merită – din experiența mea.

Să alerg, la propriu, n-am putut niciodată mai mult de 1-2 minute urmate de gâfâit. Nici la 30+, nici la 15 ani, nici la 5. Mereu am detestat să alerg, tocmai pentru că nu puteam. Când eram nevoită, la orele de sport din școală, era un chin absolut – și nu eram vreo supra-ponderală, dimpotrivă. Pe la 20 de ani am fost diagnosticată cu astm, ceea ce a indus o oarecare explicație implicită: păi e clar că nu pot, aia e!

Nici unul dintre profii de sport cu care am avut de-a face, de-a lungul celor 12 ani de școală + cei doi ani din facultate în care se făceau musai ore de sport, nu și-a bătut capul să ne explice rolul exercițiilor de încălzire, să ni le arate și să se asigure că le facem consecvent. “Azi, program de voie!” – care “azi”?, era mereu program de voie, mai puțin când erau constrânși de calendar să ne pună niște note. Și să vezi atunci tortură – evident, fără încălzire. Îmi pare rău s-o zic, dar e necesar: orele de sport se făceau la mișto, dar la mișto grav; salarii halite zeci de ani, pe nimic. 20 de ani mai târziu am învățat de la un trainer de 20 de ani, dintr-o sală unde se lucrează preponderent pe forță, tot ce n-am învățat de la profii din școală: că exercițiile de încălzire sunt esențiale, că fiecare trebuie să lucreze în ritmul și în limitele lui și că se poate face (aproape) orice, cu mult exercițiu. Sigur, cunoșteam principiile astea și din alte sfere, dar cumva mi se părea by default că la sport nu mi se aplică; era doar un gând automat menit să mă scutească de frustrare.

În definitiv, problema mea nu era că nu fac sport. Nu mi-am dorit niciodată și n-am fost încurajată în direcția asta. Am o mulțime de cunoștințe care merg la maratoane – mă lasa complet rece genul acesta de performanță. Problema mea era că mă ramoleam fizic. Sensibil. Am de urcat o pantă când merg să iau copilul de la grădiniță. Erau zile când mă opream de trei ori în 300 de metri, să-mi reglez respirația. Dacă mă grăbeam să ajung undeva și eram nevoită să alerg după vreun autobuz, mă durea pieptul de-mi bubuia capul. La 35+, nu la 70. Mi-am pus problema foarte serios care va fi capacitatea mea fizică la 70, dacă acum sunt așa; mai bine, doar de la sine, n-are cum să fie.

Cu toate aceste gânduri care rulau deja de ceva timp, tot a fost nevoie de un trigger ca să mă pun pe treabă. Am văzut-o pe soacră-mea, care tocmai trecuse de 70, cum se degradează pe zi ce trece din lipsă de mișcare. M-am trezit într-o dimineață cu anxietatea în tavan și, după ce-am analizat motivul real de panică, tema a devenit prioritate zero. Așadar, am început acum un an să merg la sală. Am ales o sală mai altfel decât cele clasice pe care le știam, în primul rând pentru că e foarte aproape de casă. Am mers destul de conștiicioasă cam 8-9 luni, după care m-am lăsat coruptă de câteva mărunțișuri și-am renunțat. După ce-a trecut frigul mai aprig știam că trebuie să reiau, dar nu mă mai atrăgea foarte mult ideea cu sala. Învățasem cam tot ce se putea din ce se făcea pe-acolo (se lucra, oricum, la alte standarde decât puteam eu, sau aș fi avut interes să performez) și rămăsesem cu câteva informații și concluzii: că trebuie să fac cardio pentru a-mi crește capacitatea pulmonară și că sunt anumite tipuri de mișcare la care plămânii mei clachează – alergatul fiind unul dintre ele. Ce însemna să fac cardio? Să rezist cât mai mult într-o activitate solicitantă. Un tip de mișcare în care rezistam bine era mersul, însă nu era suficient de solicitant. O prietenă mi-a sugerat să încerc să alerg foaaarte încet. Și asta am făcut. (Nu vă spun cât de ciudat a fost să descopăr, prin experimentare, ce naiba înseamnă să alergi foaaarte încet. Când am reușit parcă învățasem să zbor, așa de fericită am fost!) Am înțeles că n-o să pot face nici asta foarte mult, dar știam și că progresul depinde doar de exercițiu.

Într-o zi de luni am dat startul. Mi-am propus să ies zilnic, în ideea să exersez cât mai des; firește, nu reușesc să ies zilnic. Sunt săptămâni cu acoperire full, sunt săptămâni cu doar două zile, dar în fiecare zi cântăresc dacă încape sau nu. Iar când le pun pe toate cele în balanță nu mă gândesc că e vreun răsfăț, ci că e sănătatea mea pe termen lung. Da, e mai importantă și decât munca, pentru că la un moment dat n-o să mai pot munci dacă nu sunt sănătoasă. Uneori reușesc să strecor doar juma’ de oră, alteori o oră și jumătate. Uneori ies dimineața, alteori la mijlocul zilei (când parcul pare să fie doar pentru mine!), sau seara, în funcție de vreme și de program. Uneori nu sunt prea odihnită și nu alerg mai deloc, doar merg cât pot de repede; în zilele bune merg doar cât să-mi reglez respirația, în rest alerg încet. Și e incredibil de satisfăcător când realizez că am uitat de mine alergând. Sau că-mi place! Parcă sunt alt om – mai bine, deci mai bun.

Mă bucur inclusiv că îmi folosesc ceasul smart și pentru altceva decât monitorizarea pașilor și a somnului. Acum mă uit cu interes pe rapoartele detaliate ale sesiunilor de mișcare, iar progresul se vede și pe cifre: am început de la 31 min. moderat + 6 min. cardio din 90 de minute, în prima zi, și am ajuns la 14 min. moderat + 46 min. cardio din 64 de minute, în mai puțin de două luni. De ce contează asta? Simplu. Când mintea îți joacă feste și ți se pare că nimic nu merge, cifrele, graficele și notițele luate consecvent te vor contrazice și te vor întoarce din drumul accelerat spre spirala descendentă. Am învățat asta din multiplele forme de terapie cu care m-am întâlnit în ultimii ani. A, inclusiv documentarea foto ajută, mai ales când înseamnă să îmbini un hobby cu utilul. Mi-am făcut un fel de rutină (în sensul că sunt incapabilă de o rutină curată, pentru că uit): să fac, în fiecare zi când ies la mișcare, câte (minimum) o fotografie.

Diferența dintre cele două fotografii de mai jos e poate cea mai bună metaforă pentru progresul sănătății mele între prima zi și cea mai bună zi de până acum, la distanță de două luni. Desigur, e doar o coincidență de calendar, dar e o coincidență frumoasă 🙂